Rascoala - Focurile - Flacari (04)

Rascoala - Focurile - Flacari (04)

de Liviu Rebreanu


4.

Era plina de tarani si curtea primariei, si ulita. Asteptau de vreun ceas si prefectul nu sosea. Primarul Pravila, zelos si infrigurat, zorise lumea sa se adune parc-ar fi izbucnit parjolul.

- Nu-i nimic, baieti! zicea dansul cand unuia, cand altuia, prietenos si ca o scuza. Noi s-asteptam pe domnul prefect, nu domnul prefect pe noi, c-asa-i omenia!

taranii asteptau cu rabdarea traditionala, fiindca timpul n-are pret decat in toiul muncilor. si asteptand gurile se osteneau. Unii spuneau ca prefectul vine sa imparta pamanturi, ca tot asa s-a intamplat si intr-alt judet si s-au linistit crestinii si s-au apucat de lucru. Alaturi insa altii vorbeau domol despre ce-au facut oamenii in Teleorman, cum s-au sculat cu mic, cu mare, cum au izgonit pe toti boierii si au ajuns ei stapani pe toate.

- Altfel de oameni sunt pe acolo, mormai un glas amarat. Nu ca noi! Acolo oamenii au si pamant si nici nu-s flamanzi si nevoiasi ca pe aici!

- Apoi norocul numai de cei indrazneti se tine, nu de neputincios ii cu inima-n izmene!

- Numai noi parca avem terci in loc de sange!

- Binisor, binisor, baieti!

Plutonierul Boiangiu, in ulita, cu ochii in directia de unde trebuiau sa soseasca boierii (de altfel, un jandarm postat in dreptul carciumii lui Busuioc, la incrucisarea drumurilor, avea ordin sa vie in pas alergator sa anunte din vreme apropierea), taifasuia cu taranii dimprejurul lui, aruncand si cate o gluma care starnea negresit mari hohote, dar pastrand totusi demnitatea cuvenita.

Un taran isi ingadui chiar sa-l intrebe cu gravitate:

- Oare, doní plutonier, ne da pamant ori nu ne da? Ca dumneata trebuie sa stii si, Doamne, bine ne-ar mai prinde, doní plutonier, de ne-ar da!

- Crezi ca mie nu mi-ar prinde bine, baiete? zise Boiangiu.

Aolica!... Ori voi credeti ca si eu am mosii ca boierul Miron?...

Sabia, si pusca, si lefsoara, fratilor, asta mi-e mosia!

- si ce mai pica pe de laturi, doní sef! completa un mucalit.

taranii pornira pe rasete. Plutonierul se supara:

- Apoi vezi, mai, ca sunteti porci?... Care-i ala, sa-l vad si sa-l cunosc!... Asa sunteti, mai, fara rusine si fara obraz si va mai mirati cand luati la ceafa ce vi se cuvine!... Iesi, mai, al cu nerusinarea!

- Iarta-l, doní sef, c-a glumit si el ca prostul...

- Apoi tocmai, sa-i dau si eu o gluma...

Dar sosi intr-un suflet jandarmul si raporta ca trasura cu domnii tocmai a cotit spre curtea lui Miron Iuga. intre tarani stirea provoca o miscare. Primarul, care se apropiase sa afle ce-a spus stafeta, se crezu obligat sa explice ca nici nu se putea sa nu treaca prefectul pe la boierul batran cu care e vechi prieten. Lamurirea nu curma agitatia, ci mai mult o spori: ce-o fi punand la cale prefectul cu boierul Miron? Peste un sfert de ora trasura greoaie si voluminoasa a prefecturii oprea in mijlocul taranilor. Langa prefectul Boerescu sedea in fund Miron Iuga, iar pe scaunel, in fata lor, capitanul de jandarmi Tiberiu Corbuleanu, cu o mustata tantosa pe o figura bruna, latareata.

- Noroc, baieti, bine v-am gasit! striga Boerescu, coborand tacticos.

- Traiti, domíle prefect! raspunse Ion Pravila supus, indesandu-se sa dea o mana de ajutor, in vreme ce Boiangiu statea teapan cu dreapta la cozorocul chipiului.

- Tu esti primarul? intreba prefectul vazandu-l. Da, te cunosc!...

Ei, liniste pe aici, ai?... Ordine?

- Toate bune, domnule prefect! declara primarul dulce, subliniindu-s i convingerea cu o inflorire de zambet nehotarat pe fata.

- Asa-mi place, baieti, bravo! striga prefectul Boerescu, rotindu-si privirea peste taranii care se uitau la dansul si la trasura, tacuti, cu caciulile-n cap. Sa fiti cuminti si pasnici, oameni buni, cum trebuie sa fie romanul!

Coborase si Miron Iuga. Prefectul il lua de brat si intrara impreuna in curtea primariei. Capitanul ramase putin in urma, ascultand raportul plutonierului cu aprobari din cap... Apoi se oprira toti in dreptul usii cancelariei. in jurul lor, taranii se imbulzeau. Ramase liber numai un mic cerc dinaintea prefectului care examina parca infatisarea oamenilor si mai cu seama privirile lor. Se silea sa zambeasca si sa para prietenos si binevoitor, desi se simtea obosit rau, fiind a doua zi de cand se afla pe drum, in turneul de constatari, observatie si imbarbatare. Mai mult decat oboseala il supara si aproape il jignea atitudinea taranilor, pretutindeni prea putin cuviincioasa si uneori chiar provocatoare. Se obisnuise sa fie primit, in cursul inspectiilor, cu izbucniri de "traiti" si voie buna, si numai pe urma sa vie plangerile si reclamatiile.

Acuma satenii il intampinasera peste tot cu tacere si cu ochi incruntati si banuitori. Daca n-ar fi fost ambitia lui de a-si feri judetul de tulburarile ce bantuiau aiurea, n-ar fi tolerat obrazniciile acestea. isi rezerva in sine sa-i invete omenie mai tarziu, dupa ce se va restabili ordinea in tara. Se credea cel mai destoinic prefect si spunea cu mandrie ca primul judet din Romania, in ordine alfabetica, e condus de primul prefect, in ordine calitativa. Faptul ca judetele vecine erau cuprinse de valul razvratirii, iar intr-al lui nu se semnalase inca nici un incident il considera ca o dovada a excelentelor metode administrative aplicate de dansul. A intreprins turneul de inspectie de acuma convins profund ca taranii, vazandu-l si ascultandu-l, vor fi atat de sugestionati de autoritatea lui incat, chiar de-ar fi avut ganduri rebele, vor continua a fi cuminti si a pastra ordinea. Cand a plecat din Pitesti a spus capitanului Corbuleanu, care socotea imprudenta calatoria prin sate in asemenea zile de surescitare, ca el sta sau cade cu deviza lui, iar deviza, citita undeva de curand si adoptata, era: pumn de otel in manusi de catifea. Cu atat mai mult tinea sa-si puie in evidenta calitatile de gospodar judetean eminent, cu cat ministrul ezitase sa-l numeasca si marcase oarecare preferinte pentru un avocat care mai ocupase demnitatea de prefect in guvernarea trecuta. A trebuit sa puie piciorul in prag, adica sa intervie direct si prin anume prieteni influenti de la Bucuresti, ca sa franga rezistenta ministrului.

- inca o data, baieti, bine v-am gasit! repeta Boerescu cu glas puternic de intrunire publica.

Facu o mica pauza, asteptand vreun raspuns de multumire, cum se obisnuieste. Oamenii taceau. Numai cativa in ulita se mai zbateau sa se apropie, bombanind si chicotind. Prefectul nu-si pierdu cumpatul. in clipa cand vru sa continue, primarul racni energic:

- Oameni buni, faceti tacere!... Tacere!... S-auzim pe domnul prefect!

Boerescu tinu apoi o cuvantare patriotica. isi umfla glasul, gesticula, se rosea. in gura lui, cu cativa dinti de aur si altii falsi, vorbele mari, de rigoare in astfel de ocazii, galgaiau ca niste basici goale, care pocnesc inutil intr-un balci unde oamenii casca ochii cu urechile infundate. intre multiplele calitati politice ce-si atribuia prefectul era si aceea de neintrecut orator poporan. Avea convingerea mare ca verbul sau fierbinte merge drept in inima taranului si o modeleaza dupa intentiile lui. Jongla si acuma cu frazele si cuvintele irezistibile: "opinca e talpa tarii", "munca voastra sfanta", "taranul roman cuminte si harnic", "regele si guvernul va poarta de grija", "aveti incredere in carmuitorii tarii", "iubirea patriei", "interesul tarii cere liniste si ordine, fratilor", "romanul nu piere"...

taranii ascultau si-l priveau nemiscati, cu ochi ca de sticla. Sutele de fete cu aceeasi expresie pareau a fi ale aceluiasi cap, cu aceleasi ganduri si simtiri, un singur si acelasi om in infinite exemplare, ca un produs in mare al unei uzine uriase. Imobilitatea si tacerea lor indaratnica l-au suparat si l-au cam speriat cand le-a observat intaia oara in primul sat, incat de-abia a avut puterea sa continue risipa de insufletire oratorica...

Miron Iuga n-asculta discursul prefectului. El dispretuia mijloacele acestea de-a incurca pe sateni cu apa chioara batuta-n piua.

taranului nu-i trebuiesc discursuri, ci sfaturi sau porunci. El atrasese atentia lui Boerescu sa nu piarda vremea cu vorbe si mai bine, printr-o consultare limpede si sincera, sa caute a afla nevoile si dorintele oamenilor, din care sa vada ce se poate satisface si ce nu, iar promisiunile sa nu ramana vant, ci sa se transforme imediat in fapte. Prefectul n-a vrut, in ruptul capului, sa renunte la cuvantarea lui pe motiv ca pretutindenea a tinut-o si a fost ascultata cu evlavie, o cuvantare inteligenta (ca a lui, fireste) fiind cea mai buna introducere pentru indulcirea spiritelor si descoperirea adevaratelor stari. Vazand efectul vorbariei pe care numai capitanul, plutonierul si primarul o gustau cu entuziasmul subaltern obligator, batranul Miron se simtea rusinat si aproape umilit in fata taranilor.

in sfarsit, dupa vreo jumatate de ceas, prefectul Boerescu isi termina discursul, in loc de peroratie, cu un indemn vibrant:

- Asa, copii!... s-acuma sa-mi dati indata o dovada ca sunteti buni romani si cetateni vrednici! Va cer dovada aceasta eu, parintele vostru si al judetului nostru scump! Ei bine, daca vreti sa-mi aratati ca sunteti cuminti, si cinstiti, si muncitori, cum stiu ca sunteti, atunci sa nu mai ascultati vorbele ce vi le spun rauvoitorii si nici zvonurile urate, ci sa va intoarceti degraba la plugurile voastre, la munca voastra cea frumoasa care e temelia tarii! A dat Dumnezeu vreme buna, pamantul cere munca si sudoarea voastra ca sa rodeasca mai imbelsugat spre binele vostru si al scumpei noastre tarisoare!... Ati auzit, copii? M-ati inteles voi bine, copii?... Faceti voi cum v-am invatat eu, ori nu vreti sa faceti? Ultimele cuvinte starnira un zgomot nehotarat. Din diferite parti ale multimii se pornira glasuri:

- Nu putem, cucoane!... N-avem pamant!... Pe ce sa muncim? Prefectul, auzind glasurile si considerandu-le drept efectul discursului sau potolitor de spirite, arunca o privire semnificativa spre Miron Iuga, apoi striga:

- De ce nu puteti, copii?... Spuneti drept si pe fata, ca sa stim!

Mai multe glasuri raspunsera mai hotarat:

- N-avem pamant!... Ne trebuie pamant!... Fara pamant nu mai muncim!

Boerescu lua o mutra de invatator indulgent, care dojeneste niste copii nepriceputi:

- Cum se poate, oamenii lui Dumnezeu, sa-mi spuneti mie prapastii d-astea?... Ca n-aveti pamant!... N-a vrut dumnealui, domnul Iuga, sa va dea pamant? Ori ceilalti boieri?... Nu v-au dat dumnealor totdeauna? Din mosi-stramosi? Ca doar cu voi si-a muncit mosiile, mai oameni, nu cu strainii!

Toader Strambu se intinse in varful picioarelor, racnind:

- Cum a fost nu mai putem, domíle prefect, ca ni-e munca in zadar si ne omoara saracia!

- Adica vreti alte invoieli? zise Boerescu candid. Apoi stati, mai baieti, ca...

- Nu mai vrem invoieli!... Sa ne dea noua pamantul, ca noi il muncim! il intrerupsera altii galagios.

Atunci Miron Iuga, nemultumit de intorsatura ce o ia consfatuirea aceasta, facu semn cu mana ca vrea sa spuie si el ceva.

taranii facura liniste. Boierul cel batran era pentru ei adevaratul stapan respectat, al carui cuvant trebuie totdeauna ascultat cu sfintenie.

- Cum vine asta, mai care strigati? intreba batranul Iuga cuprinzand cu o privire toata multimea. Pamantul meu sa vi-l dau voua?... Adica drept rasplata pentru ca eu, si tatal meu, si bunicul meu v-am primit pe mosiile noastre pe voi, si pe parintii, si pe bunicii vostri si v-am dat de lucru ca sa puteti trai, si am impartit cu voi cele bune si cele rele, acuma ati vrea sa ne scoateti de tot de pe mosia ce ne-a mai ramas si din casele noastre, sa ne alungati ca pe niste venetici?... Unde ati mai pomenit voi dreptate de asta, mai crestini?... Dar tu, Toadere, ca te vad cu gura mare, tu imparti averea ta cu altii? Ia spune pe sleau, sa te auzim!

Cei ce erau mai aproape intoarsera capetele razand spre Toader Strambu, care insa raspunse darz:

- Eu as imparti, cucoane, daca as avea ce, dar n-am!

- Cum n-ai, baiete? insista Miron. Dar casa n-ai si peticul de pamant pe care-i casa nu-i al tau?

- Se surpa casa pe noi, cucoane, facu Toader cu acelasi glas.

- Vasazica, fiindca se surpa, n-o imparti! continua batranul boier. Iar eu sau altul, fiindca ne-am invrednicit de n-am lasat-o pe a noastra sa se surpe, noi s-o impartim cu tine? Parca asa zici tu ca ar veni socoteala?... Apoi socoteala asta e stramba, mai oameni! Cine v-a invatat si v-a sucit mintile rau a facut, ca, iata, v-ati pierdut cumpatul si umblati dupa potcoave de cai morti in loc sa va vedeti de treburi ca oamenii cumsecade. si cine va intarata sa staruiti in purtarile astea isi bate joc de voi, sa stiti!

Eu nu v-am mintit niciodata si nici nu v-am ademenit. Mie-mi place dreptatea si omenia. N-ati fost multumiti cu invoielile trecute? Puteam sta de vorba si daca as fi vazut ca dreptatea e de partea voastra, le-am fi schimbat. Dar nu cu amenintare, ci cu vorba buna, omeneasca. De amenintari mie nu mi-e frica si nu ma plec inaintea amenintarilor de oriunde ar veni. Cine are dreptate n-are de ce sa ameninte, fiindca dreptatea iese totdeauna singura deasupra. Cu strambatatea treci garla cateodata, dar in rau te ineci cu siguranta, pe cand cu dreptatea treci si marea. Asa sa stiti, mai oameni! si vi-o spun, si pentru ca-s batran, si pentru ca am patit multe in viata si m-am izbit de multe. Bagati-va mintile-n cap, potoliti-va, ca numai asa puteti trai!

Din sovairea tacerii urmatoare, numai peste cateva clipe se desprinse, ca un suspin al tuturor, cuvantul plangaret si umil al lui Ignat Cercel, aflat in primele randuri:

- Decat asa trai, tot mai buna o fi moartea!

Glasul lui incuraja altele, cand ici, cand colo:

- Mai bine omorati-ne, sa scapati de noi!

- Ori ca mori de foame, ori de altceva, tot moarte se cheama!

- Barem daca muncim de ne zdrobim oasele, s-avem cu ce sa ne tinem zilele!

- Nici asa nu-i drept ca unii sa plesneasca de prea satui, iar altora sa li se usuce matele de nemancare!

Prefectului i se paru favorabila evolutia atmosferei. Cand omul furios incepe sa discute, e semn ca a ajuns pe calea cumintirii.

incepu deci din nou si mai babeste sa explice oamenilor ca a venit pentru impaciuire, caci pacea cea mai rea tot e mai buna ca batalia cea mai vitejeasca. Ba a adus si pe domnul Iuga in mijlocul lor, tocmai ca sa se ajunga mai repede si mai sigur la o pace frumoasa.

- Apoi cu dumnealui ne-om invoi noi, domnule prefect, vorbi Lupu Chiritoiu, iesind in fata boierilor, ca si cand s-ar fi simtit dator, ca cel mai batran, sa dea lamuriri depline. Dar acu, daca a venit razmerita, oamenii vor s-apuce si ei nitel pamant, ca n-au mai deloc, cum apuca toti pe unde trece focul. Drept si cinstit este ce-a spus boierul nostru, domnule prefect, ca nu se cade sa ravnesti la mosia omului care o munceste si se trudeste cu ea ca si noi si o are din mosi-stramosi. Nici nu cred ca ravneste nimeni dintre oamenii astia de treaba la averea boierului Miron, ca doar cu dumnealui traim si ne ajutam. Dar sunt mosii destule pe care boierii le-au lepadat si le tin altii, numai ca sa stoarca bani din ele si sa-si bata joc de munca noastra. Oamenii nu-s rai si stau linistiti, numai sa le dati pamant, ca fara pamant nu pot trai! Iaca v-am spus eu ce vrea satul, ca daca vorbesc toti deodata nu-i chip de intelegere!

Din toate partile taranii izbucnira in aprobari galagioase, toate cuprinzand cuvantul "pamant", incat glasul multimii parea un cor in multe voci, repetand nesfarsit acelasi refren:

- Pamant!... Pamant!... Pamant!

Prefectul Boerescu se zapaci putin si dadu in alta polologhie de explicatii: ca el intelege dragostea si nevoia lor de pamant, ca doar si dansul e proprietar si iubeste ogorul stramosesc, dar ce doresc oamenii nu se poate implini pe data si cu japca; suntem o tara cu legi si trebuie sa ne purtam dupa ele. Sa aiba rabdare si sa stea linistiti, fiindca el, cum soseste la Pitesti, va raporta guvernului, si guvernul, intelept si cu grija pentru necazurile satenilor, va face legile care trebuiesc si va imparti pamant celor ce au fost cuminti si pasnici... Promisiunea mincinoasa era o inspiratie a momentului. Nu-i venise in minte s-o faca si in celelalte sate pe unde a umblat si-i parea rau. Interesul ordinii si sigurantei in tara nu numai scuza, dar chiar obliga la asemenea pioase mijloace de persuasiune. Cand se va restabili pacea, nu-si va mai aduce aminte nimeni de niste vorbe aruncate in vant, sau cel mult va fi elogiata istetimea lui de-a trata pe copiii mari, ce sunt taranii, cu vorbele potrivite pentru copii.

Dar taranii intrerupeau fagaduielile prefectului cu glume si cu rasete. Unul striga ascutit ca s-au saturat de vorbe, altul adauga ca boierii numai cu minciuni i-au tinut, iar un al treilea ca boierul, cum deschide gura, iese minciuna. Miron Iuga se inabusea in mijlocul ploii de necuviinte. Prefectul insusi rosi incurcat, nestiind ce sa mai faca. Primarul, observand ca se ingroasa glumele, striga deodata energic:

- Ia mai lasati gura, baieti, lasati gura!

Luca Talaba, aproape de ei, raspunse primarului:

- Ba mai bine sa spuie tot, sa stie si dumnealor ce-i doare pe oameni!

Totusi taranii facura iar tacere, incat Boerescu, socotind ca n-a fost destul de inteles, incerca din nou sa-i momeasca cu promisiuni.

Nici n-apuca, insa, acuma sa deschida gura, ca stefan Mogos ii reteza vorba:

- Am fost batjocoriti destul si mai rau ca vitele!

si apoi Nicolae Dragos morocanos:

- Pe frate-meu cum l-ati batjocorit, de l-ati inchis fara nici o vina? Batranul Dragos, mai potolit si respectuos, spuse de asemenea:

- Mare nedreptate, domíle prefect! A ramas si satul fara invatator!

in vreme ce alti oameni strigau si zvarleau mereu vorba "batjocura", prefectul, nedumerit, se pleca spre primar sa afle despre cine e vorba, iar intelegand, facu repede:

- Stati, stati!... Sa ne intelegem, copii!... Cazul invatatorului Dragos nu e in mana mea si nici nu depinde de mine. E in cercetarea justitiei si deci...

Fiindca zgomotul staruia, Boerescu continua mai tare:

- Cu toate astea am sa rog pe domnul procuror sa-i dea drumul imediat si sa-l cerceteze in libertate. Ati auzit?... Sunteti multumiti, oameni buni? Nicolae Dragos marai ceva, dar, cum vorbeau multi deodata si tot strigand de-a valma, nu i se auzi glasul, ci i se vedeau numai dintii, albi si puternici, ca niste colti de caine care musca. Din galagia tot mai aprinsa se deosebira apoi indemnuri catre Pavel Tunsu sa iasa inaintea prefectului, sa ceara despagubiri pentru bataia si durerile copilului. Pavel se lupta sa strabata prin inghesuiala, ajutat de glasuri silitoare:

- Du-te, Pavele, ce ti-e frica? Lasati-l, mai crestini, sa treaca omul, ca are jalba!...

Ajuns in cele din urma in fata boierilor, Pavel Tunsu expuse cu mutra amarata si glas plans patania copilasului sau si reclama bani pentru batjocura indurata. Diversiunile acestea erau pe placul prefectului, care socotea ca, oferindu-le satisfactie in lucrurile mici, vor da uitarii nebuniile cele mari. Puse lui Pavel diferite intrebari, il compatimi si porunci primarului sa faca indata o ancheta oficiala, sa inregistreze plangerea omului si justele lui pretentii, ca pe urma el, prefectul, sa poata obliga pe domnii automobilisti la plata cuvenitelor despagubiri si in acelasi timp sa-i pedepseasca dupa lege. Declaratia, facuta cu o gravitate solemna, starni intr-adevar multumiri, care se exprimau intr-o miscare de usurare si in mulcomirea glasurilor.

De cum a aparut Pavel Tunsu cu plangerea, Petre Petre prinse a se nelinisti, a se rosi si a mormai. Se varase dintru inceput in fata, unde erau fruntasii satului. Statea chiar alaturi de plutonierul Boiangiu. A ascultat cuminte si respectuos toate frazele prefectului si mai cu sfintenie pe ale batranului Iuga, ba de cateva ori, cand unii oameni prea strigau, Petre s-a uitat urat spre dansii, parca i-ar fi dojenit. S-a schimbat insa la fata cum a auzit de cucoana cu automobilul, mania coplesindu-l ca o flacara arzatoare. Se stapanea si stapanirea mai mult il durea. Apoi, cand prefectul a pomenit despre domnii automobilisti, Petre a izbucnit, aproape fara voia lui, parc-ar fi vrut sa-mpiedice o nedreptate, cu o voce aspra, ragusita si cu o vapaie in ochi:

- Numai cucoana e de vina, domnule prefect, c-a venit aci, peste noi, sa ne zgandare necazurile!

Interventia si mai cu seama infatisarea lui patimasa paru tuturor atat de insolenta, ca provoca indignare. Miron Iuga ii arunca o privire de dispret, capitanul de jandarmi isi musca buzele strivind o injuratura, iar Boerescu il apostrofa nervos:

- Ce vrei tu, baiete, ce? Pe Petre intrebarea parca l-ar fi palmuit. Adica acelasi prefect, care a ascultat strigatele si batjocurile celorlalti, numai pe el il bruftuluieste, ca si cand el ar fi cel mai ticalos om din sat, tocmai el, care... Raspunse incruntat, in glas cu zvacniri bolovanoase:

- De ce-a mai venit cucoana aci? De ce ne batjocoreste cucoana?... Noua nu ne trebuie, sa se duca de unde-a venit, la ciocoii ei, si sa ne lase pe noi in pace, sa nu ne chinuiasca si sa nu schilodeasca copiii oamenilor, ca noi nu i-am facut nici un rau, si nici sa nu creada ca mosia are s-o instraineze, ca...

Izbucnirea aceasta totusi nu gasi rasunet decat la o parte din oameni, ceilalti intorcand doar capetele spre dansul cu o uimire binevoitoare. Plutonierul Boiangiu insa, inchipuindu-si ca s-a aprins si vorbeste urat fara sa-si dea seama, incat mai tarziu are sa-i para rau ca s-a facut de ras, ridica deodata mana si-i acoperi gura cu palma ca unui copil nepriceput. Gestul jandarmului scoase cu totul din minti pe Petre, care-l socotea ca o noua injosire a lui in fata satului. Respinse violent mana plutonierului, se smuci inapoi peste oamenii din dosul lui, racnind furios:

- Ia mana de pe mine!... De ce pui mana pe mine?... Ce-s eu, sluga ta, sa pui mana pe mine?... Ma batjocoresti pe mine... De ce-ai pus mana pe mine? Multimea de tarani fu patrunsa brusc de un fior, parca racnetele lui Petre i-ar fi rascolit toate durerile. inainte ca lumea sa se dezmeticeasca si sa porneasca pe fagasul deschis de feciorul Smarandei, primarul Ion Pravila sari la dansul si-i zise prietenos, dar si poruncitor, gasind tocmai glasul potrivit imprejurarii:

- Taci, baiete, ca n-a pus nimeni mana pe tine si nici nu te-a batjocorit! Taci si mai bine du-te si-ti vezi de treaba si nu strica adunarea crestinilor!

Serafim Mogos si Nicolae Dragos, dintre cei mai de aproape, precum si alti cativa mai dinspre ulita, mormaira ca intr-un glas:

- Sa nu mai puie mana pe dansul!... De ce-a pus mana? Primarul, profitand de amestecul lor, continua cu aceeasi energie:

- Hai, Serafime, si tu, Nicule, haideti, luati-l voi si duceti-l sa se racoreasca!... Hai, hai, nu stati!

Sugestionat parca de staruinta primarului, Petre isi croi drum spre ulita, urmat de cei doi si apoi, ici-colo, de altii. Departandu-se insa, striga mereu aceleasi cuvinte, parca limba i s-ar fi rasucit astfel, incat altceva sa nu mai poata rosti:

- De ce pune mana pe mine, ca nu-s batjocura nimanui... De ce pune mana?...

in timp ce Petre cu ai lui ajungea in ulita, Ion Pravila spuse prefectului, tot cu glas tare, sa auda si oamenii, ca baiatul cine stie ce are ori i s-o fi nazarit, ca altfel e foarte de treaba si asezat, si harnic, fruntea flacailor, dar nevoile mai sucesc mintea multora si-i infierbanta cand nici cu gandul n-ai gandi. Numai capitanul Corbuleanu ingalbenise si-si musca buzele intr-o enervare de frica si nehotarare; el crezuse ca racnetele flacaului vor dezlantui pe loc razmerita, daca cumva n-o fi chiar semnalul dinainte stabilit de taranii conspiratori.

Prefectul, dupa ce se potoli incidentul, isi zise in sine ca si-a facut datoria si poate sa plece mai departe, sa pacifice si alte sate pana diseara. Ca sa incheie vizita cu mai multa solemnitate, se crezu obligat sa le mai traga un mic discurs cu "iubita noastra patrie", "tarisoara noastra scumpa", "regele venerat", "datoria cetateneasca", "guvernul va poarta de grije", sfarsind jovial si multumit:

- si acuma ramaneti sanatosi, copii!... Eu am incredere in voi, precum si voi sa aveti incredere in mine! Asa, copii!... Liniste, ordine si munca!... Asa!... Aidem, capitane!... Noroc si sanatate!

taranii navalira afara din curtea primariei. Boerescu vru sa conduca pe Iuga pana acasa. Batranul refuza. isi luara ramas bun, imbratisandu-se. Prefectul se urca in trasura cu capitanul. Ei pornira in stanga, spre Lespezi, Miron Iuga in dreapta, pe jos, singur.

- ti-a placut, capitane, cum i-am linistit si aici? zise prefectul Boerescu cand se mai departara.

- Aveti mare curaj si multa experienta, domnule prefect!

raspunse cu admiratie capitanul Corbuleanu, gandindu-se in sine ca linistirile acestea mai mult incurajeaza pe tarani la dezordini.

Miron Iuga mergea pe mijlocul ulitei, examinand in trecere casele si ograzile, parca de mult nu le-ar mai fi vazut, si regretand ca a consimtit sa vie cu idiotul de Boerescu care isi inchipuie ca cu palavrele lui poate sa influenteze pe oamenii cu sufletele tulburate de toate vanturile demagogiei orasenesti.

in urma lui, la cativa pasi, veneau primarul si plutonierul, inconjurati de tarani, vorbind intre ei incetisor, parca sa nu supere pe boierul lor care, cum mergea acuma in fruntea multimii, parea pastorul urmat de turma lui.

La carciuma lui Busuioc era galagie si veselie. Din prag, carciumarul saluta cu mare plecaciune. Dupa ce trecu batranul Iuga, zgomotul, care incetase o clipa, reincepu. Se auzea limpede glasul lui Petre:

- De ce sa puie mana pe mine?





Rascoala - Focurile - Scanteia (01)
Rascoala - Focurile - Scanteia (02)
Rascoala - Focurile - Scanteia (03)
Rascoala - Focurile - Scanteia (04)
Rascoala - Focurile - Scanteia (05)
Rascoala - Focurile - Scanteia (06)
Rascoala - Focurile - Flacari (01)
Rascoala - Focurile - Flacari (02)
Rascoala - Focurile - Flacari (03)
Rascoala - Focurile - Flacari (04)
Rascoala - Focurile - Flacari (05)
Rascoala - Focurile - Flacari (06)
Rascoala - Focurile - Focul (01)
Rascoala - Focurile - Focul (02)
Rascoala - Focurile - Focul (03)
Rascoala - Focurile - Focul (04)
Rascoala - Focurile - Focul (05)
Rascoala - Focurile - Focul (06)
Rascoala - Focurile - Focul (07)
Rascoala - Focurile - Focul (08)
Rascoala - Focurile - Sangele (01)
Rascoala - Focurile - Sangele (02)
Rascoala - Focurile - Sangele (03)
Rascoala - Focurile - Sangele (04)
Rascoala - Focurile - Sangele (05)
Rascoala - Focurile - Petre Petre (01)
Rascoala - Focurile - Petre Petre (02)
Rascoala - Focurile - Petre Petre (03)
Rascoala - Focurile - Petre Petre (04)
Rascoala - Focurile - Petre Petre (05)
Rascoala - Focurile - Petre Petre (06)
Rascoala - Focurile - Petre Petre (07)
Rascoala - Focurile - Apusul (01)
Rascoala - Focurile - Apusul (02)
Rascoala - Focurile - Apusul (03)
Rascoala - Focurile - Apusul (04)
Rascoala - Focurile - Apusul (05)
Rascoala - Focurile - Apusul (06)


Aceasta pagina a fost accesata de 602 ori.
{literal} {/literal}