Amandoi - Capitolul 15 - Lixandru

Amandoi - Capitolul 15 - Lixandru

de Liviu Rebreanu


- Acuma, cucoana, eu nu mai stau nici sa ma legi cu lanturi!... Nu mai pot sta!... Trebuie sa plec!

D-na Daniloiu se supara auzind-o pe Solomia ca o intampina asa de cum se intoarce acasa de la cimitir.

- Ia asculta, Spirica - zise doamna in culmea indignarii - ce spune fata asta si ce pofteste ! Ascult-o si tu, ca pe mine nu ma crezi cand iti spun ca nu e in toate mintile!

Solomia era imbracata de duca in hainele cele bune si calduroase, pentru ca iar incepuse a fulgui si vantul batea mai a ger. Repeta cu incapatanare:

- Nu mai pot sta, cucoana, pacatele mele, d-ta nu vrei sa ma intelegi?... Am facut cum ai zis, am mers la judecata, am fost la inmormantare;.. Dar acuma fie-ti mila si de sufletul meu ca-s om, nu-s vita!

Vasilica se supara si se incapatana la randul ei, desi ii fagaduise ca-i va da drumul dupa inmormantare. Spiru interveni impaciuitor si ostenit de emotiile zilei:

- Las-o, frate, sa se duca, daca te roaga... O fi avand si ea necazurile ei...

- Necazuri, cum nu! facu doamna mai atatata, pentru ca barbatul a dat dreptate servitoarei si deci a coborat-o pe ea. Parca nu stiu eu necazurile ei !... Dar bine-mi faci, ca numai eu sunt de vina ca am rabda t-o ani de zile cu prapaditul cela de Lixandru...

- Nu-l sudui, cucoana, ca-i pacat! zise Solomia cu o imputare plina de tristete. Poate ca saracul trage sa moara ori o fi si murit, si-i pacat!

- Aide, du-te, nenorocito, si nici sa nu te mai intorci, ca mi-ai amarat sufletul de nu esti vrednica! declara d-na Daniloiu energic, ca sa curme discutia.

- Ba eu ma intorc, cucoana, dac-o vrea Dumnezeu sa... Acu sarut mana si sa va gasesc sanatosi!

Se inserase. Autobuzul spre Valea Ursului trebuia sa fie plecat, daca n-o fi avut vreo reparatie de facut. Solomia porni pe jos, gandindu-se ca in doua ceasuri, daca merge bine, ajunge acasa si fara masina, iar banii ii raman in buzunar. Avea in mana o bocceluta cu doua paini si mezeluri si o sticla de tuica infasurate in hainele ei de purtare, ca sa nu le strice acasa pe cele de sarbatori...

De cum iesi din oras vantul incepu sa sufle mai tare, biciuindu-i fata cu fulgi aspri de zapada. Pe sosea insa zapada se topise in cursul zilei, transformandu-se in baltoace de apa si noroi, care acuma dadeau sa inghete. Noaptea cobori repede, dar lintoiul de zapada ce acoperea campurile indulcea intunerecul, incat Solomia putea chiar sa fereasca ochiurile de noroi ca sa nu-si murdareasca prea rau cizmele si rochia.

Cand trecu prin Bascov si apoi coti spre Valea Ursului, se simti mai usoara, cu toate ca era asudata leoarca. Pe aici o ajunse din urma, cu farurile aprinse, autobuzul care intr-adevar intarziase la atelier pentru o reparatie, ca de obicei. soferul ii dadu cateva semnale de claxon si chiar incetini ca sa o ia in masina, dar Solomia facu semn ca nu vrea si se feri sa n-o stropeasca... Pe la pod, mai incolo, o sanie cu doi caluti prapaditi dadu sa treaca pe langa ea inainte, cautand partie pe marginile soselei desfundate. Recunoscu pe Dumitru al Smaranditei, chiar din Valea Ursului, care opri si o lua in sanie. Venea de la Dobrogostea, unde dusese un butoias de tuica unui carciumar. Solomia intreba ce mai e prin sat, iar Dumitru, intelegand intrebarea, raspunse dand cu biciul in amandoi calutii pe rand:

- Apoi ce sa fie, ca bine nu-i!

Nu mai schimbara nici o vorba. taranul indemna mereu caii, cand cu vorba cand cu biciul, iar Solomia sedea cu bocceluta in poala si se uita numai inainte, parca ar fi asteptat sa se iveasca negresit ceva in cale. La gura ulitei apoi sania se opri si Solomia se dadu jos bolborosind:

- Noapte buna, nea Dumitre, si multumim...

- Noapte buna! rasuna in urma ei glasul ragusit, insotit de indemnul obisnuit: Hai, ha!

Pe ulita cele mai multe case erau adormite in intunerec. Numai ici-colo veghea cate o luminita galbena ca un ochi bolnav de griji. Solomia vazu de departe lumina la casa lor si se gandi indata:

"Lasa ca-i bine! Nu s-au culcat inca!"

Cand impinse portita, cainele talharul facu numai "ham", o recunoscu si in semn de dragoste, se tavali la picioarele ei, incat trebui sa treaca peste el. Usa tinzii se deschise si in prag aparu maica-sa Ioana parc-ar fi stiut ca soseste:

- Bine ca te-a adus Dumnezeu ca de luni se trudeste sa moara si nu poate fara de tine!

in tinda, pe vatra, la lumina taciunilor, sedea fratele Solomiei, Eremia, care nici nu se misca parc-ar fi fost incremenit Numai cand Solomia sopti buna seara, raspunse si dansul, fara a se intoarce "buna seara".

Maica-sa ii luase bocceaua si o pipaise. Zise mulcom:

- Degeaba ai mai adus ca nu mananca nimic... De sambata numai cu apa traieste si cu nadejdea ta... Mereu, gafaie: Solomia... Mia... Ca nici glas parca nu mai are...

Solomia statea in mijlocul tindei nehotarata, speriata, nestiind ce sa faca. Maica-sa trebui s-o indemne:

- Du-te inlauntru sa te vada... Lasa-ne pe noi... Du-te...

Totusi, parca-ar fi vrut sa amaie implinirea soartei, mai ezita si mai cauta sa intarzie:

- Numai sa rasuflu nitel ca-s moarta de trudita... Apoi poate ca si dansul doarme si sa nu-i mai stric odihna...

- Ce sa doarma? zise Ioana, maica-sa, fara nadejde. De sambata sta numai cu ochii deschisi, parca i s-au intepenit pleoapele, si se uita la geam mereu tinta ca si cand ar vedea ceva sau ar astepta...

Solomia nu mai avu incotro. Puse mana pe clanta usii din stanga, caci in odaia din dreapta sedea Eremia cu nevasta-sa si doi copilasi... cand pasi pragul o izbi un miros cald, greu, rasucitor de suflet, mirosul mortii. Aerul zapusit era incarcat de aburi putrezi. La capataiul patului, intr-o ulcica de lut, pe lavita, luminarea de seu se incovoiase cu flacara palida mai mult fumegand decat luminand, dar zugravind pe pereti umbre uriase apocaliptice... Solomia nu se uita indata spre pat, ci isi lepada incetinel haina si cojocelul. Pe cand le aseza binisor pe celalalt capat al lavitei, auzi glasul maica-si in spatele ei, rasunand atat de tare in tacerea sugrumata de parc-ar fi tipat, desi batrana vorbea cu mila blanda:

- Uite, a venit Solomia, mai Lixandre!

- Am venit, Lixandre! adaoga repede si Solomia, intorcand-se si apropiindu-se.

Luminita de la capatai, ascunsa dupa coltul pernei, arunca o umbra groasa peste patul de blanii in care zacea Lixandru, invelit pana la gat cu o patura alba murdara, incat numai capul ii ramasese slobod si o mana pamantie uitata pe dunga din afara, cu degetele lungi, subtiri, rasfirate. Peste cateva clipe, pentru ca tacerea dainuia, Ioana, spaimantata sa nu fi murit, lua ulcica cu luminarea si o ridica deasupra patului. Capul se odihnea pe doua perne, cu fata in sus, cu parul negru ciufulit, cu barba si mustatile crescute (desi numai ieri il rasese Eremia ca sa-l gaseasca sora-sa frumos), cu nasul si buzele subtiate, cu pielita obrajilor lucioasa si cenusie, cu ochii mari, negri, scufundati in orbite, sticlosi, in care parca nu mai licarea nici o urma de viata.

Solomia se mai apropie, cuprinse mana de pe dunga patului in mainile ei abia dezmortite de frigul drumului si repeta duios, uitandu-se in fata lui:

- Eu sunt, Lixandre... Eu, Solomia ta... Am venit...

Atunci fata bolnavului parca se insenina de o unda de mare bucurie, iar in ochii incremeniti aparu o palpaire luminoasa. in acelasi timp Solomia ii simti mana tremurand usor in ale ei.

- Asa, Lixandre - adaoga Ioana mai vartos, ca o incurajare. ti-a adus de toate bunatatile si ai sa te faci bine curand-curand...

Pe buzele fara culoare ale lui Lixandru inflori un suras foarte plapand, iar bulbii ochilor se intoarsera spre Solomia cu aceeasi licarire de fericire. Apoi buzele, abia miscandu-se, schitara un lihait mai mult vazut decat auzit:

- Ma... duc...

- Lasa, n-ai grije acuma, Lixandre - zise iarasi Ioana cu incredere. Dac-a venit Solomia, nu te lasa ea sa te prapadesti...

Aseza la loc ulcica cu lumanarea si iesi in tinda sa-si vaza de treburi.

Ramasa singura, Solomia mai statu un rastimp in picioare, neclintita, cu ochii in ochii lui, ca si cand astfel ar fi vrut sa-i insufle incredere si nadejde de viata. Lixandru pastra pe buzele livide inchipuirea de zambet, iar in lumina ochilor, mica scanteiere parca se lupta cu jocul umbrelor. Pe urma, ca sa fie el mai sigur ca ea nu se va mai misca de aici, dar sa si poata veghea mai usor, Solomia se aseza incetinel pe dunga patului, tinandu-i mereu mana in poala si urmandu-i orice semn de viata cu spaima in suflet

Se asternu tacerea grea, lunga, in odaia otravita de boala. Din tinda patrundea uneori, ca dintr-o departare mare, zgomot vatuit de glasuri - Ioana se sfatuia cu feciorul intr-o asteptare tainica. Apoi gandurile Solomiei incepura sa strabata prin zabranicul tacerii, sa se amestece cu mirosurile ce imbacseau mereu mai chinuitor aerul. Gandurile o dureau si-i striveau inima, atata erau de tulburi si de valmasite. Numai intr-un tarziu se limpezi o parere de rau inecata intr-o scarba fara margini:

- Toate au fost degeaba... toate... degeaba...

Nu-si mai dadea seama daca vremea trece sau s-a oprit pe loc. Deodata insa simti ca mana lui Lixandru s-a racit in mainile ei, ca un sloi de gheata. Lua ulcica cu lumanarea aproape trecuta si-i lumina fata Era aceeasi, cu urma surasului pe gura usor intredeschisa, cu aceiasi ochi mari in care parea intiparit ca pe sticla chipul el

- Lixandre! bolborosi dansa pierduta. Te-ai dus, Lixandre ?

ii pipai obrajii si-i netezi fruntea pe care licareau broboane reci de sudoare.

O clipa mai statu cu lumanarea ridicata deasupra patului, nestiind ce sa faca si incotro s-o apuce. in sfarsit deschise usa si din prag spuse Ioanei care tocmai se pregatea sa se culce:

- Mama, a murit Lixandru!

Lacrimile ii curgeau siroaie, dar nu-si dadea seama.

- Aoleu! facu Ioana. De ce nu m-ai chemat pe mine?... Acu Dumnezeu sa-l ierte, ca s-a chinuit destul si ne-a chinuit si pe noi!

- Sa nu va para rau, mama, ca atata am avut si eu pe lumea asta - zise Solomia in prag, cu lumanarea in mana, parca ar fi facut un juramant. De-acuma nici eu nu mai am nici un rost in viata!

Glasul ei parea atat de straniu mamei ca, continuand a-si lega fotele, ii raspunse cu mustrare:

- Ia nu mai supara pe Dumnezeu, fata, ca-i mare pacat! Omul asa e lasat, sa moara cand ii vine randul, iar cel care ramane sa traiasca...

Solomia tacu. Iar nu mai stia ce sa inceapa. Dadu sa inchida masinal usa, dar maica-sa deschise si tinda, facandu-si cruce de trei ori si zicand:

- Nu inchide, Solomie, sa poata iesi afara sufletul mortului...

A doua zi, joi de dimineata, Solomia alerga, cu autobuzul, la Pitesti sa faca bani, caci acasa n-avea nici un leu si chiar de-ar fi avut, n-ar fi cheltuit nimeni cu inmormantarea lui Lixandru. Eremia si maica-sa ramaneau sa ingrijeasca de cosciug, de popa, de groapa, numai ea sa plateasca si sa aduca zabranicul si cele trebuincioase pentru pomeni... Solomia nu dadu deloc pe la stapani in Pitesti, de la care nu mai putea spera sa capete nimic, indatorata cum era peste cap. S-a hotarat azi-noapte, dupa ce si-a venit in fire, sa mai vanda doi banuti de aur din salba si sa cinsteasca pe Lixandru pana la capat...

Ziua urmatoare, vineri, s-a facut o inmormantare cum putine s-au pomenit in Valea Ursului. Vecinele batrane, cu Ioana in frunte, l-au bocit pe Lixandru cum s-au priceput mai duios, iar preotul a slujit ca ia boieri, macar ca era frig mare si puteau sa-i degere degetele pe cartile de rugaciune. Solomia a stat numai in genunchi, cu fruntea sprijinita pe dunga sicriului, plangand fara hohote, dar cu sughituri grele care-i sfasiau pieptul. Abia cand au inceput sa bata capacul, si-a pierdut putin cumpatul, plecandu-se peste cosciug si imbratisandu-l cu gemete si lacrimi care au induiosat pe toata lumea. Maica-sa a luat-o binisor de-o parte baiguind:

- Taci, draga mamei, taci si fii cuminte...

Solomia s-a linistit incet-incet, dar gura ei nu mai

tacea suspinand:

- Of, Doamne Dumnezeule, rau ma pedepsesti, Doamne!





Amandoi - Capitolul 1 - Ciufu
Amandoi - Capitolul 2 - Stapana cu servitoarea
Amandoi - Capitolul 3 - Cinci minute
Amandoi - Capitolul 4 - Casa crimelor
Amandoi - Capitolul 5 - Mostenitorii indignati
Amandoi - Capitolul 6 - Banuielile Aretiei
Amandoi - Capitolul 7 - Solomia vrea sa plece
Amandoi - Capitolul 8 - Judecatorul si politaiul
Amandoi - Capitolul 9 - Informatorul ofensat
Amandoi - Capitolul 10 - Cand ai mintit?
Amandoi - Capitolul 11 - Doua biete femei
Amandoi - Capitolul 12 - Toiagul batranetelor
Amandoi - Capitolul 13 - Cortegiul funerar
Amandoi - Capitolul 14 - O celebritate pitesteana
Amandoi - Capitolul 15 - Lixandru
Amandoi - Capitolul 16 - Alibi
Amandoi - Capitolul 17 - Inelul cu briliant
Amandoi - Capitolul 18 - Testamentul
Amandoi - Capitolul 19 - Parerile lui Spiru
Amandoi - Capitolul 20 - Intoarcerea judecatorului
Amandoi - Capitolul 21 - Un ac de par


Aceasta pagina a fost accesata de 1123 ori.
{literal} {/literal}