Amandoi - Capitolul 20 - Intoarcerea judecatorului

Amandoi - Capitolul 20 - Intoarcerea judecatorului

de Liviu Rebreanu


- Unde pleci, fata, tocmai in preajma dejunului cand avem mai multa treaba! se supara d-na Daniloiu. Acus vine domnul, nici masa nu e pusa, nici bucatele gata si tu ma lasi aci singura ca sa umblu hai-hui dupa potcoave de cai morti?

- Acuma trebuie sa ma duc, cucoana, altfel e mai rau! bombani Solomia imbracata de iesire ii oras. Sarut mana si Dumnezeu sa v-ajute!

D-na Daniloiu mai zise ceva, dar Solomia inchise usa si nu mai auzi nimic. ii era numai frica sa nu ajunga prea tarziu, parca de sosirea ei ar atarna rostul lumii. Simtea insa ca nu va avea liniste pana ce nu va fi acolo...

Urcand treptele exterioare aluneca de doua ori pe zapada necuratata si inghetata, dar nu cazu. in capul scarii, in peristil, se imbulzeau oamenii, mai multi tarani. Era sambata. O clipa Solomia sovai, parca i-ar fi fost rusine sa intre. Multimea o impinse inainte si se pomeni in sala pasilor pierduti. Atunci isi aduse bine aminte, de cand a fost cu cucoana, ca trebuie sa urce mai sus. Pe scara suiau si coborau oameni grabiti, fara s-o ia nimeni in seama. Sus o incurcara usile si nu stia pe care s-o deschida. Recunoscu pe aprodul de deunazi care insa o intreba sever:

- Ai citatie?

- N-am...

- Atunci nu se poate... Fara citatie nu se poate...

Iesi afara tocmai grefierul. intreba pe aprod:

- Ce vrea?

- N-are citatie...

- De unde esti, fetito? ii zise grefierul N-ai fost tu cu d-na Daniloiu?... Cine te-a trimis?... Domnul?

- Nimeni - raspunse Solomia. Am venit singura sa vorbesc cu dumnealui...

- Adica cu domnul judecator? o indrepta grefierul Acuma nu e aici. S-a dus pana la domnul prim-procuror. Dar trebuie sa pice... Asteapta-l aici.

Solomia se razima de rama usii si astepta. Daca a ajuns pana aici nu mai era grabita. Treceau oameni incoace si incolo, dar nu-i vedea, cu toate ca se uita la ei. Era linistita totusi. si vedea numai inlauntrul ei, gandurile ei, ca niste vietati cuminti... Apoi deodata se pomeni cu o mana pe umar si auzi un glas cunoscut:

- Ce mai cauti aici, fata?...

Judecatorul Dolga i-a recunoscut ochii cu privirile stranii, catifelate.

- Am venit la domnul judecator - murmura ea speriata.

- Eu sunt judecatorul!... Nu-ti mai aduci aminte?

- Da... imi aduc... Acuma da-zise ea privindu-l lung.

Pe Dolga privirea aceasta il tulbura. Numai o secunda se gandi, apoi intreba:

- Vrei ceva?

- Vreau sa va spun ceva...

Pe urma Solomia se pomeni in cabinetul pe care si-l reamintea mai cu seama din pricina crucifixului ce se afla pe birou, un crucifix de lemn negru, putin sters imprejurul suportului rotund din pricina mainilor multe care s-au sprijinit pe el jurand. Se uita numai la cruce, bucuroasa ca a gasit sprijinul sigur de care avea nevoie... Dupa un rastimp auzi iar glasul cunoscut, prietenos:

- Ei, cum te cheama... stai ca-mi amintesc... Solomie, ce poftesti?

Femeia ramase cu ochii la crucifix si ingana usor ca un susur:

- Vreau sa marturisesc, domnule judecator, ca eu i-am omorat... pe amandoi...

- Judecatorul inmarmuri. intoarse ochii spre grefier, ca si cand ar fi vrut sa controleze daca a auzit bine, apoi intreba din nou:

- Ce zici?,.. Ce-ai facut?

- Am omorat...

Solomia statea acuma dreapta, cu ochii in ochi: lui, avand inca pe buzele umede tremurul cuvantului rostit. Era alba, fara pic de sange in obraji, incat buzele pareau mai rosii si mai pline.

Dolga era buimacit. Se ridicase in picioare, mereu necrezator, avand impresia ca trebuie sa fie o confuzie la mijloc. Se intoarse apoi iar spre ea, repetand mai energic:

- Pe cine ai omorat, femeie?

- Pe domnul Ilarie si pe cucoana dumnealui - raspunse clar Solomia.

Acuma judecatorul se dezmeteci. in creierii lui se rasturnara brusc, cu zgomot surd, constructii, interogatorii, rapoarte, sperante. Venea tocmai de la primul-procuror, caruia ii mai daduse cateva lamuriri complimentare in vederea confirmarii mandatului de arestare a lui Ciufu. Se infurie deodata si se rasti la Solomia:

- Asculta, femeie! Sa nu te indemne cumva ceasul rau sa incerci a ma purta cu minciuni si matrapazlacuri, ca ai sa ma pomenesti cate zile-i trai!... Ai inteles?... Ei, hai!... Spune cum i-ai omorat?

I se nazari ca Solomia poate sa fie pusa inadins sa ia asupra ei crima spre a salva pe criminalul cel mare, care i se parea ca este Romulus Delulescu, parere deplin confirmata prin continutul testamentului. Cum fata e servitoare la unchiul lui, n-ar fi de mirare sa se fi aranjat in familie incercarea de a sabota instructia, incurcand toate socotelile... Se aseza la birou, darabanind cu degetele un mars nervos.

- I-am omorat... asa... intai pe cucoana, apoi pe domnul... - zise Solomia.

- Cum... asa? striga judecatorul sarind in picioare. Asa... asa... Ce, esti nableaga?... Nu stii sa povestesti?... Sa omori stii, iar sa povestesti nu?

Se intrerupse indata, jenat. Enervarea aceasta isi dadu seama ca e ridicola, parca i-ar fi parut ca o combinatie mintala i-a fost stricata de aparitia realitatii brutale, chiar sub forma unei fetiscane... Se potoli. Facu cativa pasi ca sa se linisteasca deplin si sa aiba o trecere rezonabila de la strigatul fara rost la vorbirea naturala.

- Bine, fata... Ai dreptate... Nu e usor sa povestesti cand te apasa pe suflet un pacat asa de mare - zise. dansul cu un ton de comprehensiune putin moralizatoare.. Am sa te ajut sa-mi explici cum s-au intamplat faptele... Ei,, ia spune, cand ai facut... omorul?

- Acum o saptamana... tocmai o saptamana - vorbi Solomia mai tulburata de blandetea decat de strigatele lui. Adica sambata cealalta...

- si cum s-a intamplat?... Povesteste pe indelete, ca eu te ascult... D-aia sunt aci ca sa ascult...

Solomia ofta foarte adanc parca si-ar fi luat avant pentru o cale lunga:

- Sambata dis-de-dimineata a venit maica-mea de la tara si a adus cu o caruta pe Lixandru, sa-l mai aratam la doftor, sa-l bage iar la raze, ca nu mai putea de boala, parca tragea sa-si dea sufletul... Mi-a venit tare greu, ca n-aveam deloc bani, ca de trei ani, de cand bolea Lixandru, am cheltuit si m-am indatorat de nici nu mai stiam incotro sa ma intorc. Salba de banuti de aur o zalogisem de un an la cucoana Mita pentru cinci sute si n-am mai putut-o scoate... Uite-asa ma framantam si ma chinuiam ca la doftorul Mirescu nu puteam sa merg fara bani si daca nu mergeam pana la unsprezece apoi dumnealui pleca la spital... Cum eram de amarata cu bietul Lixandru, gata sa moara daca nu l-oi duce la raze, m-am gandit sa ma mai duc la cucoana Mita, sa-i cad in genunchi si sa-i sarut mainile ca sa-mi mai imprumute cinci sute, ori daca nu vrea, sa-si opreasca un banut de aur pentru datorie si sa-mi dea salba inapoi ca sa o mai amanetez undeva ori sa vand inca un galben si sa fac rost de plata doftorului si a farmaciei... Numai sufletul meu stie cat de greu mi-a venit sa ma despart de salba cand am lasat-o la cucoana Mita. Ca salba o avea maica-mea de la o matusa a ei batrana care a mostenit-o de la mama ei, din batrani, si cand mi-a dat-o mie s-o port m-a pus sa jur pe cruce ca n-am s-o instrainez... imi era draga ca ochii din cap, ca atata podoaba aveam si eu pe mine... Stapana mea a bagat de seama ca nu mai purtam salba si m-a intrebat mereu, dar eu tot minteam ca am lasat-o acasa la maica-mea, iar mamei ii spuneam c-am dat-o cucoanei sa mi-o pastreze, numai ca sa nu afle nimeni rusinea mea... Dar daca alta scapare nu mai aveam acuma, trebuia sa fac si asta si orice ca sa nu-l las pe Lixandru sa se prapadeasca. Pentru ca mai aveam de lucru, si afara era ger, am luat in carca pe Lixandru din caruta si l-am dus in odaita mea, la caldura. Cucoana m-a trimis pe urma la piata si am plecat cu cosul sa ma grabesc, sa nu in tarziu si sa ma intorc curand. cand m-oi intoarce, mi-am zis, o sa ma abat si pe la cucoana Mita ca sa ispravesc si cu dumneaei... Am targuit ce-am avut in piata, m-am dus pe la pravalia noastra sa iau ce-o mai fi targuit si domnul, cum ii e dumnealui obiceiul. Acolo pica si domnul Ilarie si-mi dadu o paine sa i-o duc cucoanei si sa-i spun ca vine si dansul din urma indata. Am pornit in graba spre casa, ca-mi era frica sa nu dea peste noi domnul si sa nu mai pot vorbi cu cucoana Mita ce voiam. M-am mai oprit intr-un loc de am mai luat ce-mi lipsea, am iesit repede pe strada mare, ca sa nu ocolesc, si am coborat spre dumnealor...

Solomia vorbea grabit, ca o lectie invatata pe dinafara, cu glas uniform, razimata putin de speteaza scaunului ce se afla langa birou, miscand numai buzele si privind drept inainte, la fereastra larga si inalta prin care se vedea acoperisul unei cladiri vecine. Apoi, ca si cand i s-ar fi taiat respiratia, tacu brusc, incat in cabinet se facu o liniste asa de mare ca se auzi din vestibul zgomotul unei discutii intre usier si cineva strain. Grefierul isi facea insemnarile, ca de obicei, dar ochii lui examinau cand pe Solomia, cand pe judecatorul Dolga, mai mult intrigat decat impresionat de marturisirile ce le auzea. Dolga insusi asculta foarte atent, masurand-o in acelasi timp mereu din cap pana in picioare parca ar fi vrut sa judece daca o fiinta atat de slabuta a fost in stare intr-adevar sa ucida doi oameni. Solomia i se parea stranie ca si intaia oara. Figura ei de madona plansa avea totusi parca si ceva sarbezit, ca si cand in sufletul ei ar fi stat la panda, intr-un coltisor pastrat cald, un diavol care sa impinga in prapastie. Chiar cand povestea, cu glasul alb, nevinovat si copilaros, incremenita pe loc si pierduta, inspira mai putina mila decat curiozitate... De doua ori a vrut s-o intrerupa si sa intrebe: cine e Lixandru si cum l-a putut lua in carca, ea insasi atat de slaba? A renuntat ca sa nu-si piarda sirul. De aceea si acuma, cand tacerea se prelungea, a lasat-o in pace, sa reia singura povestirea. Solomia insa parea ca se pierduse si uitase unde se afla, traind cu inchipuirea aiurea. Abia cand grefierul s-a miscat si a harjait scaunul, femeia s-a cutremurat, si-a rotit repede privirea prin camera si a ramas cu ea tintita in ochii judecatorului. Ca si cand ar fi nimerit un izvor de imbarbatare, fata i se insenina o secunda intr-un suras jenat, aproape feciorelnic, care insa se stinse in clipa cand incepu iar sa vorbeasca:

- Aoleu... parca mi-am pierdut mintile! Doamne, iarta-ma!... (Se inchina foarte repede, nestiind daca e voie sau nu. Apoi continua mai rar, coborand privirea in pamant:) Era zloata urata si frig... M-am dus pana la usa bucatariei si am batut, stiam ca o tine vesnic incuiata. Coana Mita a venit de a deschis si mi-a dat drumul inlauntru. Zice: "Tu erai?... Ce-ai adus?" Am scos painea din cos, iar cosul l-am pus jos langa usa, ca era greu. "Pune-o pe masa, fata!" zice cucoana. Pe urma a vrut sa se apuce iar de lucru, ca avea niste rufe in albie si turnase apa fierbinte si-i era sa nu se raceasca. Nu stiam cum sa incep si stateam langa dumneaei si ma uitam cum spala si sufla greu, ca era batrana si slaba si sfrijita de te mirai de ce mai munceste. M-a lasat asa nitel, sa stau, poate credea ca vreau sa ma incalzesc, apoi deodata mi-a zis: "Acu hai, du-te acasa, ca si Vasilica o fi avand nevoie de tine !" "Ma duc, zic, dar intai sa-mi dai salba!" Zice cucoana: "Bani ai?" "Am", zic si-i arat portofelul plin. Dar banii erau rest de la piata, ai stapanei mele. "Bine", zice dumneaei si se sterge pe maini si trece dincolo. Am auzit-o cotrobaind prin dulapuri, dar nu m-am uitat ca-mi batea inima de sa-mi sparga cosul. A venit inapoi cu o ulcica de pamant, a scos un somoiog de jurnale dintr-insa si apoi a rasturnat pe masa salba mea cu treisprezece banuti de aur si un inelus cu o pietricica alba de-ti lua ochii. Coana Mita a inceput sa faca socoteala dobanzilor, cate un pol pe luna, dar tinea mana pe salba ca nu cumva sa ma apropriu de ea. Atunci i-am spus cum a venit Lixandru pe moarte si am rugat-o sa-mi mai imprumute cinci sute, ca salba face si cinci mii. S-a suparat insa si m-a ocarat ca umblu cu siretlicuri. Nu m-am infricosat si am rugat-o sa ia un galben pentru datorie, ca sa fie platita, iar salba sa mi-o dea inapoi ca sa-mi fac rost de la altcineva, daca dumneaei nu vrea sa ma ajute. Mai rau s-a suparat si a pus iar in oala salba si inelul si le-a astupat cu somoiogul. "Coana Mito - zic atunci fara nadejde - eu nu plec de-aici fara salba! Ca nu-mi poti tinea d-ta salba intreaga daca eu vreau sa te platesc cu un ban de aur!" Nu stiu ce-mi venise, dar parca vedeam rosu... "Asa ? striga dumneaei manioasa. De astea imi esti va sa zica?... Sa iesi afara, hoato!... Afara!" "Nu ies fara salba!" zic eu mai darza. Dumneaei s-a si repezit atunci si m-a luat de mana sa ma impinga pe usa afara. Simteam ca m-am facut si de rusine, ca ma crede hoata, si trebuie sa ma intorc cu mana goala la Lixandru M-a cuprins mania si am racnit: "De ce pui mana pe mine,cucoana?... De ce nu-mi dai salba?" si am impins-o spre albia de rufe. S-a impiedecat si a cazut si s-a lovit cu capul de dunga scaunului. Atunci eu m-am repezit la oala cu salba, am smuls somoiogul si l-am aruncat sub masa. Dar cucoana s-a sculat repede si s-a apropiat sa-mi ia oala din mana... Apoi asa din una in alta, am omorat-o!...

Judecatorul interveni:

- Stai, stai, Solomie!... Nu asa: am omorat-o... Trebuie sa spui tot... Asa cum ai spus pana acuma!... intelegi ?

- Am inteles, dar nu mai pot - zise Solomia privindu-l rugator. si nici nu-mi mai aduc aminte toate asa de bine, ca nu mai stiam ce fac...

- Se poate si cred ca ti-e rusine sa-ti mai amintesti o fapta asa de ticaloasa - zise Dolga bland spre a-i pastra increderea. Dar cum ai putut s-o savarsesti, asa trebuie sa o si povestesti, oricat de greu ti-ar veni acuma, dupa ce te-ai pocait... Va sa zica spune pe indelete ce ai facut cand cucoana s-a aruncat asupra ta?

Ezitand putin, dar totusi limpede, Solomia continua:

- Am impins-o cu cotul de nu s-a putut agata de mine. Atunci, de necaz, dumneaei s-a uitat imprejur sa puie mana pe ceva ca sa ma loveasca. Mi-a fulgerat prin gand ca are sa ma omoare si ca nu trebuie sa ma las sa ma omoare. Cat statusem langa albie am vazut in colt, intre masina si pervazul usii, doua bucati de sarma pregatite sa le agate in cuiele lor ca sa intinda pe ele rufele la uscat... Am luat o sarma si am vrut s-o indoiesc in doua ca sa am si eu cu ce sa lovesc. Cucoana era intoarsa cu spatele si se aplecase sa apuce O bucata de lemn... Nu stiu ce mi-a venit, cum indoiam bucata de sarma, ca deodata am aruncat-o pe dupa gatul cucoanei si am inceput sa strang din rasputeri si apoi sa rasucesc capetele sarmei sub ceafa. Dumneaei s-a pravalit jos, strigand: "Aoleu!... Ajutor!... Sariti!... Ma omoara!..." Cum a cazut m-a tras si pe mine dupa dansa, ca eu nu slabeam deloc sarma si o rasuceam mereu. cand am auzit-o strigand si gemand, am crezut ca o sa starneasca vecinii... Am zarit un prosop stors pe marginea albiei, l-am tras si i l-am petrecut peste gura si nas, sa nu mai poata striga...

Fiindca Solomia se opri, judecatorul intreba:

- Pe urma ai plecat?

- Nu... Am vrut sa plec, dar dumneaei tot mai misca si se zvarcolea. Ca sa nu se dezlege si sa tipe, mi-a dat prin minte sa-i leg mainile si picioarele, si i le-am legat cu niste rufe ude care mi-au fost mai la indemna...

- Va sa zica ai vrut cu orice pret s-o omori?

- Nu stiu ce-am vrut... Eram asa de amarata de parca nici nu-mi dadeam seama ce faceam... Pe urma toate au venit asa, din rau si mai rau, pana la capat... Ca tocmai cand ispravisem si ma ridicai sa plec, sa nu dea cumva domnul peste mine si sa ma omoare, aud niste batai in usa bucatariei. "Hai, Mito, deschide!" Era glasul domnului Ilarie de-afara. Am stat incremenita cu ochii la clanta care se misca si asteptam sa intre, ca uitasem ca cucoana incuiase cu cheia usa dupa ce mi-a dat drumul inlauntru. A mai batut nitel, a mai strigat si eu stateam mai mult mort; decat vie, iar cucoana jos se zvarcolea fara glas. "Va de mine, ce s-o fi intamplat?" zice domnul la usa afara Apoi il auzii intorcandu-se, sa intre prin fata. Mi-am dat seama ca n-am sa mai pot iesi de-aci daca boierul ajunge pana la bucatarie. Am pus mana pe cealalta bucata de sarma si am dat fuga prin sufragerie pana in dormitor si m-am ascuns dupa usa... De-acolo an auzit deslusit cum a descuiat domnul Ilarie usa de la marchiza, mormaind mereu ceva, apoi a intrat in antreu, a agatat ceva in cuierul de langa usa, si-a scos: paltonul si caciula si le-a aruncat mi se pare pe un scaun, apoi a inceput sa strige grijuliu: "Mito!.. Mito!... Unde esti, Mito?" si a trecut pragul in dormitor spre bucatarie, unde o lasase... Am iesit tiptil de dupa usa si, pe la spate, i-am cuprins gatul cu sarma indoita, ca si la cucoana adineaori, si am strans si am rasucit. Boierul, poate de spaima, n-a mai scos nici un sunet, dar a vrut sa se intoarca, sa vada cine strange... Eu ma feream si-l trageam incat a ajun! langa picioarele paturilor. S-o fi impiedecat ori l-am impiedecat eu, nu stiu, dar m-am pomenit cu dum-nealui intre paturi, cu fata in jos, de mi-au scapat capetele sarmei din maini. Am sarit pe pat si apoi intre paturi, unde se zvarcolea boierul sa se scoale i-am pus genunchiul pe spinare si am mai rasucit de cateva ori pana ce am simtit ca nu mai misca... A murit ca un pui de gaina, zisei in mine, rasufland parca acuma as fi scapat de toate primejdiile...

Dolga se mohorase din ce in ce. Trasaturile Solomiei ramasesera aceleasi si totusi i se parea ca s-au schimonosit, incat s-a transformat intr-un monstru ii ceruse sa marturiseasca tot, dar marturisirea il ingrozea. incerca sa se convinga ca Solomia tocmai din nevoia de ispasire i se spovedeste ca unui duhovnic, fara a ascunde nimic, nici macar un gand. Orice explicatie parea de prisos: ii era scarba. Afara daca povestirea n-ar fi decat o inchipuire pentru a salva pe adevaratii vinovati... Cu toate ca si ipoteza aceasta se naruia in fata amanuntelor atat de precise... Murmura cu dezgust:

- Ce bestie de femeie!... (si adaoga repede, po-runcitor:) Aide, mai departe!... De ce te-ai oprit?,.. Mai bine te-ai fi oprit atunci cand savarseai fapta marsava!

- De cate ori nu mi-am spus si eu pe urma tot asa, domnule judecator! raspunse Solomia deodata cu un glas atat de sfasietor, parc-ar fi tasnit dintr-o rana din fundul inimii. Dar atunci nu m-am gandit la nimic ori poate m-am gandit si totusi am faptuit...

- Continua, continua! zise aproape rastit jude-catorul Lasa smiorcaielile... Ce-ai facut dupa ce i-ai omorat ?

Solomia tacu o clipa, apoi atinse cu privirea crucifixul si urma ca si inainte:

- Dupa aceea m-am dus iar in bucatarie, am rasturnat oala, mi-am luat salba si am varat-o in san... Pe masa ramase inelul ca un strop de lumina. Am vrut sa-l iau, pe urma am uitat Mi-am potrivit nitel haina si basmaua, ca se ciufulisera, si am ridicat cosul cu cumparaturi sa plec. Mi-am adus aminte ca usa bucatariei e incuiata si mi-am zis ca e mai bine sa ies prin fata. Atunci iar am zarit inelul pe masa. De ce sa ramaie acolo, cine stie cui? L-am luat si am trecut in sufragerie. Mi s-a parut ca aud un zgomot din urma si am intors capul Coana Mita se uita la mine cu niste ochi cat pumnii... Poate ca nici nu era moarta... Am grabit pasii, am avut grija sa nu ma impiedec de picioa-rele boierului si am iesit prin marchiza cu bagare de seama sa nu trantesc usa... cand am ajuns la portita din strada n-am mai simtit in palma inelul. Mi-o fi scapat cand am inchis usa... Se vede ca nu mi-e scris sa fie al meu... Nu ma mai intorc sa-l caut... Am ajuns acasa incalzita si cu o spaima in suflet care nu ma ierta deloc... Pe urma n-am mai avut timp si ma gandesc la astea... Era trecut de mult de zece si, daca nu grabeam, nu mai gaseam doctorul... Am urcat pe Lixandru in caruta si am pornit indata, lasand-o pe biata stapana-sa cu toate necazurile pe cap. Am oprit in strada mare la ceasornicar si mi-a dat opt sute pe un banut de aur. Am sosit tocmai bine la doctor de a avut ragaz sa caute cu de amanuntul pe Lixandru, sa-l bage si la raze si sa-i scrie o multime de leacuri. Am cheltuit mai toti banii, dar eram multumita ca l-am vazut pe Lixandru mai linistit si increzator. Atata dorinta am avut si eu pe lume: sa-l scap pe dansul cu viata cum m-a scapat si el pe mine...

- Cine e Lixandru? intreba Dolga intrigat.

- Barbatul meu-raspunse Solomia.

- si, ca sa salvezi un om, ai omorat doi ?

- N-avea el nici o vina, saracul, ca nu mi-a cerut niciodata nimic... Dar as fi facut orice pentru dansul, ca si el a facut tot pentru mine.

- Mhm, dragostea... - bombani judecatorul.

Femeia nu mai raspunse.

- Unde e salba? intreba, dupa o pauza, Dolga.

- Uite, aci! zise Solomia desprinzand salba de la gat si punand-o pe birou, langa crucifix.

Judecatorul o lua. Banii erau calzi si catifelati, parca imbibati de aroma trupului ei. ii examina cateva clipe, ii cantari in palma, apoi intreba iar:

- Ziceai ca sunt treisprezece... Unul l-ai vandut... si aici sunt numai zece...

- Am mai vandut doi alaltaieri...

- De ce?... Iar cu Lixandru?

- Da... Pentru inmormantare.

- A murit?

- Miercuri noaptea. Ieri l-am ingropat.

- Asa? zise Dolga mai ingaduitor. Atunci, vezi. Dumnezeu te-a pedepsit pentru ca...

- M-a pedepsit - balbai Solomia abia perceptibil

- Nu-ti pare rau acuma de ce-ai facut?

- D-aia am venit ca sa ispasesc deplin-rosti femeia cu glasul putin inecat.

- Despre asta n-ai nici o grija! facu judecatorul. Daca o crima ca asta n-ar fi pedepsita exemplar, n-ar mai avea nici un rost justitia !...

Se scula, ca de obicei, sa se miste si sa-si recapituleze in gand cele auzite. Se uita putin la insemnarile grefierului, apoi se apropie de Solomia care plecase capul in pamant.

- Asculta, inca ceva... Nu te-a vazut nimeni cand ai intrat in curtea lui Ilarie Daniloiu?

- Poate sa ma fi vazut, dar eu n-am bagat de seama.

- Nici cand ai iesit?

- Nici.

Dolga se mai plimba de doua ori si iar se opri langa ea:

- Foarte ciudat... Ce spui tu aci poate sa fie adevarat si chiar este, fiindca o marturisesc doua cadavre. Dar s-ar putea totusi sa nu fie... Spune repede: Ciufu nu ti-a ajutat deloc, deloc?

- Ce sa-mi ajute?... Parca am stiut eu cand m-am dus ce are sa se intample? Daca as fi stiut, m-as fi dus eu sa omor oameni?...

Solomia vorbea acuma numai cu ochii in pamant, parca i-ar fi fost rusine sa mai priveasca in fata judecatorului.

- Atunci cum a pus Ciufu mana pe inel?... Esti sigura ca l-ai pierdut afara? Nu cumva ti-a alunecat din mana in casa?

- Nu stiu ce-au facut altii. imi ajunge pacatul meu.

- in sfarsit, vom mai vedea noi astea...

Mai statu cateva clipe pe ganduri, apoi se intoarse brusc spre grefier:

- E clar... li facem mandat de arestare... Imediat.

- Dar cazul Ciufu? intreba grefierul modest.

- Ce are a face? Ramane arestat si Ciufu... in orice caz afacerea e mai complicata decat se pare... (Suna. Usierul intra repede.) Ia vezi domnul prim-procuror e in cabinet? Ca am sa-i vorbesc...

Solomia ramasese in acelasi loc, de cand a intrat. Ca si cand s-ar fi crezut de prisos acuma, rosti intrebator :

- Eu pot sa plec, domnule judecator?

- Unde sa pleci, Solomie? facu Dolga batjocori-tor. Nu mai pleci de-acuma nicairi, ramai aici, la noi. Doar nu ti-ai inchipuit ca ai sa te intorci sa mai faci sarmale pentru stapanu-tau ? (Grefierul se hlizi in spatele judecatorului ca sa auda ca i-a gustat cuvantul de duh.) Nu, frumoaso!... Ai ispravit slujba pe-afara... Acuma noi iti facem formele cuvenite si pe urma are sa te insoteasca un domn la noua-ti locuinta. Iar luni dimineata te vom aduce sa mergem impreuna in strada Sperantei, unde ai omorat pe bietii batrani, sa reconstituim crima!

Servitoarea inlemni, dar izbuti sa ingaime:

- Ce sa fac... acolo?...

- Ce-ai facut si atunci, Solomie! zise judecatorul cu tonul lui normal fata de delincventi. Sa povestesti frumos din fir in par, ca adineaori, dar la fata locului si sa ne arati si noua cum ai lucrat, ca sa nu-ti iei vorba inapoi mai tarziu, cand o sa vezi ca se incurca itele si ca se apropie ocna!

Solomia nu mai zise nimic si nici nu se clinti. Doar fata parca i se inalbi mai tare si mana care se razima pe speteaza scaunului avu cateva tremuraturi ca inima unei pasari speriate.

Pe urma indata reveni usierul, anuntand ca primul-procuror tocmai a iesit din sedinta si urca scara, spre cabinet.

- Bine, zise judecatorul. Ma duc!

in aceeasi clipa insa aparu Negel in usa:

- Voiam numai sa te vestesc ca s-a confirmat mandatul lui Ciufu!

- Un moment, domnule prim-procuror! se in-clina Dolga. Dati-mi voie sa va prezint pe autorul dublului asasinat din strada Sperantei!

ii arata cu un gest teatral pe Solomia, ca si cand ar fi fost vorba de o lovitura pregatita de perspicacitatea lui politista.

Primul-procuror se uita aproape speriat la Solomia. Nu-i venea sa creada. Zise nehotarat:

- Cum!... Fata asta?... Imposibil !... Cine e?... De unde a rasarit?

- E servitoare la domnul Spirica Daniloiu - se amesteca si grefierul

- Nu mai spune, frate! se cruci Negel. Ea sa-i fi omorat?,.. Singura?... Nu se poate!... Adevarat, fata? I-ai ucis pe amandoi, tu, o mana de femeie?

- A facut marturisiri complecte- declara mandru judecatorul. Tocmai era sa vin pentru mandatul de arestare...

- Bine, bine, dar asta e nemaipomenit! spuse primul-procuror. Cum o dibuisi, Dolga? Tare esti, frate! Ma si uimesti.

- si inca n-am terminat, domnule prim-procuror! facu Dolga cu prefacuta-i modestie profesionala. Mai avem rezerve...

- Fugi, draga! striga Negel jovial. Ca pana la urma o sa ma arestezi si pe mine!





Amandoi - Capitolul 1 - Ciufu
Amandoi - Capitolul 2 - Stapana cu servitoarea
Amandoi - Capitolul 3 - Cinci minute
Amandoi - Capitolul 4 - Casa crimelor
Amandoi - Capitolul 5 - Mostenitorii indignati
Amandoi - Capitolul 6 - Banuielile Aretiei
Amandoi - Capitolul 7 - Solomia vrea sa plece
Amandoi - Capitolul 8 - Judecatorul si politaiul
Amandoi - Capitolul 9 - Informatorul ofensat
Amandoi - Capitolul 10 - Cand ai mintit?
Amandoi - Capitolul 11 - Doua biete femei
Amandoi - Capitolul 12 - Toiagul batranetelor
Amandoi - Capitolul 13 - Cortegiul funerar
Amandoi - Capitolul 14 - O celebritate pitesteana
Amandoi - Capitolul 15 - Lixandru
Amandoi - Capitolul 16 - Alibi
Amandoi - Capitolul 17 - Inelul cu briliant
Amandoi - Capitolul 18 - Testamentul
Amandoi - Capitolul 19 - Parerile lui Spiru
Amandoi - Capitolul 20 - Intoarcerea judecatorului
Amandoi - Capitolul 21 - Un ac de par


Aceasta pagina a fost accesata de 934 ori.
{literal} {/literal}